DRAGOSTEA NU MAI EXISTĂ
Dragostea pătrunde în mine ca o adiere caldă. Da, merg pe stradă liniştită sau cu diferite treburi şi brusc mă loveşte un tanc; din acel moment nu mai văd, nu mai aud şi nu mai mănânc. Cei care mă cunosc ştiu că atunci când slăbesc cu cel puţin două kilograme o nouă persoană şi-a făcut apariţia în viaţa mea. Din fericire niciodată nu este vorba de vreo iluzie, nu, ceea ce simt este cât se poate de real. Iubesc cât nu o poate face o lume întreagă la un loc. Asta nu e chiar bine pentru atunci când sunt părăsită întreg universul se clatină. Muritorii de rând nu pot simţi asta deoarece ei nu iubesc cu întreaga lor fiinţă; relaţiile lor amoroase se limitează ori la sex (cel mai des), ori la ideea de a se arăta lumii. Chiar aşa: cum să mergi într-un anume loc şi să nu fie cineva care să-ţi ţină geanta sau mai grav: la cine să ţipi, cui să faci observaţii? Cum? Şosetele lui nu sunt asortate cu rochia ta cea nouă? Inadmisibil. Trebuie găsit urgent alt maimuţoi. Pardon… partener.
Este o părere sinceră şi nu am de ce să-mi cer scuze. Ştiu, e greu, demult am am avut şi eu câteva relaţii din acestea. Era absolut minunat.
… M-a iubit, m-a iubit enorm; întreaga mea lume (adică un orăşel mic cu trei magazine, două cofetării, un cinematograf care în weekend era şi discotecă şi o Casă de Cultură) se năruise şi nu mai exista decât el. Splendoarea splendorilor. Minunea minunilor. Nu-l prea suportam dar făcea tot ce-i spuneam; iubitul meu spăla haine mai bine ca o fată, curăţenie făcea tot el dar când eram eu plecată ca să nu mă deranjeze zgomotul aspiratorului, ca să nu mai vorbim că sunt alergică la praf, detergenţi, soluţii de curăţat mobila, geamurile şi aşa mai departe. Era o chestie pur medicală. Cel mai important era că mă iubea aşa cum eram eu: pretenţioasă. Împreună puteam sâcâi oamenii normali cu tot felul de stupizenii şi asta ne amuza teribil. Eram de neînvins. Prietenii noştri erau dobitoci dar îi păstram pentru că în doi ne-am fi plictisit. Am fost convinsă că el este cel care mă va lua de soţie într-o noapte de vară în care amândoi am rămas într-un anume loc mai mult decât trebuia. A fost foarte romantic. Eram extrem de obosiţi şi ne pregăteam să mergem spre casă dar, cum umblasem desculţă nu-mi puteam pune sandalele în picioare. Şi atunci am urlat: “Iubitule, hai dragă cu un lighean şi spală-mă pe picioare!” Am văzut feţele prietenelor mele. Nu înţelegeau proastele cum de pusesem eu mâna pe această comoară vie. Dar ce e mai important e că în momentul în care apa începuse să se înegrească mi-am zis: “da domnule, ăsta e bărbatul lângă care vreau sa îmbătrânesc”.
N-a fost sa fie.
Apoi am întâlnit un altul care se scobea în nas. Ăsta m-a luat de soţie pentru că ştia că eram unica lui şansă. Eu l-am acceptat pentru că… nu ştiu de ce. În momentul în care semnam actele de divorţ, el, cu o jumătate de deget în nas m-a întrebat rânjind dacă sunt sigură. Nu credea că va mai exista vreodată cineva în viaţa mea. Avea senzaţia că fără el nici nu pot merge, spunea că sunt ştearsă. Poate că aşa era. La partaj i-am lăsat lui trusa de unghii ca să nu-şi agreseze bunătate de orificii.
Ce să zic? Mulţi bărbaţi au fost în viaţa mea, unici în felul lor şi nu am iubit pe niciunul. Nu prea aveam ce, nu prea aveam cum. Chiar îmi pun problema că de la o anumită vârstă acel domn la care visez ori e însurat ori e prea tânăr.
Îmi amintesc acum de un altul care era frumos şi deştept dar îmi furase locul. Era fără cusur. Viaţa lui erau magazinele, cumpărăturile şi restaurantele. A trebuit să renunţ la el. Îmi invadase spaţiul. Acum vorbim des la telefon şi ne înţelegem minunat. Asta după ce am hotărât, de comun acord, că unul dintre noi trebuie să părăsească oraşul. Am plecat eu.
Îmi place să plec. De două ori pe an schimb aerul.
Ultima oară când m-a prins uşor dragostea nici nu m-a mai lăsat. A crescut în mine ca un copil care nu vrea să se nască. Acum este ca o furtună şi n-o mai pot stăpâni. Viaţa mea depinde de acea dragoste care nu s-a concretizat nici măcar printr-o privire; şi asta doare, doare atât de mult încât nu ştiu ce să mai fac. Zilnic scriu în minte scrisori de dragoste dar, ce e mai trist e că nici măcar în imaginaţie nu am curaj să le expediez. Nu vor ajunge niciodată acolo unde trebuie şi e păcat, că pe el chiar l-aş fi iubit aşa cum n-am mai făcut-o niciodată. E drept că dintr-un anumit punct de vedere sunt fericită pentru că am convingerea că sunt singurul om din lume care iubeşte atât de intens încât nu mai vede nimic altceva (sau pe nimeni altcineva). E o nebunie la mine în dreptul pieptului. Inima mi se deplasează dupa iubitul meu care nu ştie că e iubitul meu şi fiecare mişcare bruscă pe care o face îmi dă dureri cumplite. L-aş ruga să stea locului dar asta ar distruge legătura dintre noi. M-ar crede nebună.
Ştiu că voi muri din dragoste. Măcar voi avea satisfacţia că voi fi suficient de tânără şi că voi fi frumoasă atunci când mă va acoperi pământul. Iar dragostea mea mare va muri şi ea odată cu mine fără să fie văzută de ochii iscoditori ai celor care mă vor însoţi pe ultimul drum. Iar dragul meu drag nu va şti niciodată că el a avut o mare legatură cu povestea aceasta. Dar va fi trist şi nu va şti de ce. Doar atunci o să-i lipsesc. Şi îşi va afunda faţa într-o pernă şi va plânge mult, aparent fără motiv. Nu ştiu cum va putea trăi în continuare având în vedere faptul că el a fost singura mea iubire adevărată, în care reproşul, privirile răutăcioase şi gelozia nu şi-au avut locul. Ar trebui să simtă lucrurile astea, eu mereu am cunoştinţă de ele.
Regret că voi lua toată dragostea cu mine, dar este a mea şi nu o pot lăsa pe mâini nesigure.
Cam asta am avut eu azi de zis...dar si ca nu a fost chiar rau...m-am trezit, am plimbat cainele...am fost la teatru...m-am intors de la teatru..am plimbat cainele, am facut o baie..m-am intristat f tare, speram sa adorm zambind...acum ma gandesc ca poate nu o sa zambesc. A fost fain cat am fost la teatru...cainele imi lipsea si ar fi fost minunat...intre timp am zambit putin cat am vb cu simu.simule...te ador.
