(creatura asta e MODJO, potaia mea. Am pus poza cu el pentru ca il iubesc .)
oana rusu...foaaarte misto. stiam ca e f buna dar a fost cea mai buna. si foarte frumoasa. am cunoscut-o si pe irina sarbu...mai devreme am vb cu ea si i-am spus ca ma asteptam sa aiba nasul la nivelul talentului ...ne-a placut cum a sunat asta si de aceea am scris-o si aici.
De ceva vreme mi se intampla numai lucruri frumoase si am un noroc fantastic.
Mi-am amintit azi ceva f haios. Acum 2 zile am fost la un studio de inregistrari. Si ca sa ajungi in studio trebuie sa treci printr-un bar. Am intrat, am dat proba si cand sa ies...nu stiam ce e in neregula. Barul se umpluse. Erau numai barbati care stateau cu bautura in fata si se uitau pe canalul de sport. Era liniste ...nicio m...., nicio p...., nicio p....., nici morti...nimic. Liniste. Iar la tv era patinaj artistic. Jur! Cum naiba stateau toti adunati in acelasi loc si se uitau la PATINAJ ARTISTIC? Ori erau zombie, ori asteptau sa se elibereze studioul si sa schimbe pe porno.
Acum o sa pun aici ceva frumos...
1. ÎNGERUL
În dimineaţa în care au înflorit toţi liliecii, în Parcul Central al oraşului o singură bancă a atras atenţia unui bătrân trecător. Era situată într-o curbură a aleii şi de acolo putea zări nestingherit fiecare mişcare, fiecare gest al vreunui petrecăreţ care încerca să scurteze drumul spre casă, fiecare copil care spre disperarea părinţilor alerga la orice păpădie bătrână zărită şi, umflându-şi obrajii, sufla cu putere minunându-se de fiecare dată de petalele uscate ce zburau în neştire, nimicite de curentul de aer...
Vizita des acest parc înainte să-i moară câinele, bătrânul câine pe care-l găsise într-o dimineaţă a lui noiembrie în urmă cu cincisprezece ani sub un pod părăsit de locuitorii veşnic grăbiţi ai oraşului. Aproape nimeni nu mai trecea pe acolo... Mereu s-a întrebat bătrânul cum a ajuns Papillon acolo. De ce Papillon? Pentru că era complet alb iar în jurul gâtului, din blăniţa neagră se desluşea clar o formă de zgardă şi imediat sub bărbie un fluture. Şi atunci bărbatul a început să râdă (lucru care i se întâmpla foarte rar) şi l-a strigat:
" - Hei, Papillon, cum ai ajuns tu aici?"
În acel moment câinele a început să plângă implorând parcă adopţia, neştiind că devenise inevitabilă din primul schimb de priviri. Cincisprezece ani au trecut din viaţa bătrânului ca fulgerul până într-o dimineaţă tot a lui noiembrie când s-a trezit în miez de noapte cu un sentiment straniu... Nici n-a observat că Papillon nu doarme la locul lui. Bătrânul n-a închis un ochi toată noaptea mistut de gânduri pe care nu le putea stăpâni ori concretiza. Când primele raze ale dimineţii au pătruns in cameră, ochii bătrânului au fost inundaţi de lacrimi. Papillon murise. Ştia asta sigur...nici măcar nu a încercat să-l strige; a ieşit din casă şi cu paşi mărunţi s-a îndreptat spre Podul Părăsit. Papillon zăcea mort alături de tricoul roşu în care stăpânul său obişnuia să stea în grădină. Şi atunci bătrânul a plâns, a plâns mult până când lacrimile i-au secat şi...[...]... o asistentă tânără machiată strident dar cu un glas plăcut l-a anunţat că de trei zile nu l-a putut trezi nimeni. Acte nu avea la el şi nimeni nu i-a anunţat dispariţia...atunci bătrânul a zâmbit...nu din pricina temperaturii scăzute, nici a tensiunii ridicate de care suferea de ani de zile ajunsese în spital, ci din dragoste. Nimeni nu a ştiut să-i spună ce s-a întâmplat cu trupul neînsufleţit al credinciosului Papillon dar când s-a reîntors sub pod l-a văzut pe micuţul câine zgribulit de frig dând din codiţa albă...şi atunci a ştiut că au trecut cincisprezece ani...şi a zâmbit...
S-a întors acasă şi n-a mai plâns niciodată. A avut posibilitatea s-o facă o viaţă întreagă. Acum era târziu pentru a mai putea schimba ceva şi continua să trăiască într-o fericire imaginară... Regreta faptul că a fost superficial în acţiunile sale şi în gândire... s-ar fi agăţat de trecători să-i atenţioneze dar nu l-ar fi crezut nimeni, ba chiar ar fi devenit bătaia de joc a oraşului. Prietenii lui nu mai erau in viaţă de câţiva ani; îi ura pentru că l-au părăsit. Dar îl iubeau copiii deoarece în fiecare duminică îi primea în curte şi-i servea cu prăjituri glazurate. N-a avut niciodată copii cu toate că şi-a dorit la un moment dat. Apoi a ştiut sigur că nu asta înseamnă fericirea şi a renunţat. Acum nu ştie ce să spună despre acest lucru, poate doar...."aşa a fost să fie"...iar apoi să zâmbească...
S-a tot gândit la aceste lucruri şi nici n-a băgat de seamă că parcul a fost inundat de oameni şi că nu mai exista nici măcar o singură bancă liberă.
Era duminică dimineaţă şi cu toate că era sfârşitul lui mai, razele soarelui nu erau foarte puternice, păreau doar nişte mâini prietenoase care-i mângaiau obrajii căzuţi şi trupul obosit. Cu un gest firesc şi-a descoperit capul şi a ieşit la iveală un păr alb proaspăt tuns. Oare când a albit? Cum de nu a observat niciodată? Pesemne că atunci când se priveşte în oglindă nu-şi vede chipul îmbătrânit...şi în această dimineaţă cu atât mai puţin. S-a trezit fericit ca după un somn de o sută de ani; parcă vede totul pentru prima dată, de multă vreme n-a mai observat că roşul nu este verde nici că totul s-a schimbat de când el a deschis ultima oară ochii.
Acum a auzit pentru prima oară după mai bine de treizeci de ani că păsările cântă foarte frumos. A închis ochii pentru a se putea concentra la ciripituri. Oare câte păsări sunt acum în parc? 300, 400? Poate mai multe, da, cu siguranţă sunt mai multe...Deodată, gândul că ar dori sa fie cineva lângă el ca să-i poată vorbi l-a smuls din această piroteală plăcută. A deschis ochii şi lângă el stătea un înger. Era pentru prima dată când vedea unul pentru că nu mai avusese niciodată ochii mai deschişi ca în această dimineaţă. Şi ar fi voit să-i spună ceva, să-l întrebe, dar a întors privirea spre un gardian public foarte înalt care râdea zgomotos la orice-i spunea o tânără domnişoară. Îngerul a aşteptat câteva minute apoi a zburat. Când bătrânul şi-a întors privirea a găsit doar un gol şi a regretat...oare a fost adevărat? Dacă a fost real, se va întoarce. Aşa a gândit bătrânul şi şi-a dat seama că nu a avut vreme să facă multe lucruri. N-a învaţat să meargă pe bicicletă. Nu că ar fi important, dar poate i-ar fi plăcut. N-a încercat niciodată să numere câte bomboane de ciocolată îi încap în gură pentru că nu a fost curios şi nu a făcut balonaşe de salivă pentru că era scârbos.
Gândindu-se la aceste lucruri se simte sfârşit şi ar dormi dar cum s-o facă tocmai acum când trebuie să-şi aducă aminte cât mai multe lucruri şi să vadă tot ceea ce n-a văzut atâta timp? Uite: trei vrăbii se spală în praf, un copil a căzut şi şi-a julit genunchiul (ce tare ţipă!), de creanga copacului de lângă femeia grasă îmbrăcată-n roşu se poate agăţa un leagăn, fata care-l ţine de mână pe băiatul blond are o zgarietura pe pantoful stâng, copiii gălăgioşi care fumează cu siguranţă au chiulit de la şcoală, femeia asta este nefericită, bărbatul cu ochelari mai bine şi-ar rade mustaţa, bine că a început să adie vântul pentru că era prea cald.
Ce bine se simte acum bătrânul. Dar unde este îngerul? Acum n-o să-l mai rateze. Ar avea atâtea să-i spună...ba chiar o să-l întrebe dacă există Dumnezeu şi ce o să se întâmple după ce moare. Ce ar putea să-l mai întrebe? Orice! Da...o să discute cu el normal ba chiar or să se mai întâlnească şi altă dată. Şi o să-l ducă la Podul Părăsit ca să-i arate locul unde l-a găsit pe Papillon. În altă zi o să-i arate fotografii şi când se vor împrieteni o să-i spună că în urmă cu mulţi ani a mai cunoscut un înger dar n-a ştiut să-i vadă aripile.
Şi bătrânul a început să se gândească din ce în ce mai intens la înger şi n-a observat că acesta stătuse lânga el vreo zece minute aşteptând să fie observat şi a zburat. Fâlfâitul aripilor i-a dat bătrânului o senzaţie foarte stranie, dar liniştitoare. Şi atunci buzele i s-au întredeschis şi au murmurat ceva. Ştia că îngerul stătuse lângă el. Da, era sigur de acest lucru. Şi a zâmbit...Şi în acel moment, din copacul de lângă banca lui au început să cadă petale albe, la început una, apoi două, trei, patru şi apoi o adevărată ploaie.” Ce fericire nebunească...s-a făcut răcoare...e atât de plăcut...şi începe să se întunece...mai stau puţin şi apoi plec...” aşa gândi bătrânul şi în acelaşi timp, gândul lui zbură atât de departe încât, ca într-un vârtej, trupul şi sufletul i s-au contopit cu natura. Şi deodată totul a muţit, mulţimea a devenit o masă de agitaţie mută, doar glasul unui copil s-a făcut auzit strident ca un clopoţel:
”- Mamă, uite, acolo doarme un înger!”
Atunci toata lumea şi-a îndreptat atenţia asupra bătrânului care nu ştia că până şi el este înger şi deodată totul a prins glas. Se mai auzeau din când în când voci răzleţe...
”- Dar cine e?” / ”De ce a murit?”... şi atunci copilul le-a spus că este ”Domnul care zâmbeşte” şi că a murit din dragoste.
”- Dar de unde ştii?”
”- Mi-a spus îngerul care îl ţine acum de mână, este tare frumos...”
http://www.myspace.com/alexsimu
