nu pot sa cred..ce repede a trecut vara. cred in luna septembrie mai mult ca oricand. enorm cred si in octombrie. am asteptat sa treaca de miezul noptii...sa vad daca am senzatia de septembrie. si da....o am! am vazut pe telefon data si parca mi s-a luat o piatra de pe inima. luna asta fac 1 an de cand m-am lasat de fumat. luna asta face cainele 5 ani. luna asta incep repetitiile in sfarsit. am scris candva o poveste care se numea septembrie. nu earm eu personajul principal. la vremea respectiva aveam capul chel. doar scrisoarea de dragost eera adevarata. visul in care eu scriam acele randuri. si chiar asa ma trezisem. cu un dor nebun in piept. scrisoarea ii era adresata lui RADU STANIT. nu stiu de ce visasem asta..de un an si jumatate eram despartiti si nu ne vazusem deloc..el fiind plecat un statele unite. atunci m-am trezit cu un mare dor de el. si am scris povestea asta.
SEPTEMBRIE
Există lucruri care se întâmplă numai vara, anotimpul în care toate visurile se năruie atât de lent încât nici nu-ţi dai seama că totul se îndreaptă spre marale final. De-a lungul verii te loveşti de finaluri şi-ţi zici că ”ăsta este” dar urmează alte o sută poate şi la fiecare gândeşti la fel, îţi spui că este ultimul şi că o poţi lua de la capăt, te obligi să fie aşa, cu toate că aştepţi primăvara, singura perioadă a anului când poţi începe să speri că te va prinde următorul martie fără să fi plâns vreodată. Începând însă cu luna iunie totul se destramă pe neobservate şi tot ceea ce te-ai străduit să construieşti în lunile primăverii ajunge în august doar o amintire.
Acum este august şi fata se plimbă singură prin Parcul Central. Cunoaşte toate aleile întortochiate şi a reţinut multe chipuri de oameni începând de la copii gălăgioşi până la bătrâni uitaţi de timp. Se simte epuizată din pricina căldurii dar şi pentru că nimic spectaculos nu i se întâmplase de luni de zile. Avea nevoie de ceva frumos care să-i readucă frumuseţea şi continua să aştepte răbdătoare acel moment care cu siguranţă o va face să radieze de fericire.
În fiecare noapte înainte de culcare îşi punea aceeaşi dorinţă: să aibă un vis frumos care mai apoi să se adeverească. Din păcate nici în vis nu-i apăreau lucruri frumoase şi dimineţile avea o altă dorinţă: să nu se adeverească nimic. Sătulă de aşteptat a schimbat puţin jocul şi acum se concentra la ceea ce dorea să viseze până când somnul o răpunea dar tot nu era mulţumită pentru că dimineaţa nu mai însemnau nimic acele iluzii. Aştepta nerăbdătoare minunea ce avea să se întâmple, acel ceva care cu siguranţă ar fi trezit-o din banal. Putea să fie orice: o îngheţată, o carte, un film, un câine, un prieten bun, o floare. A încercat tot şi pe moment chiar simţea fericirea dar când se trezea trebuia să caute din nou ceva care să-i stârnească interesul. Astfel, timpul se scurgea pentru fată lent şi rapid în acelaşi timp. Renunţase de mult să bifeze zilele în calendar şi de cele mai multe ori nu ştia cu exactitate nici ziua, nici luna în care se afla. Fiecare nor apărut pe cer îi trezea speranţa că vara va trece curând şi, odată cu ea, toate grijile şi frământările. Desigur, căldura avea şi ea o mare contribuţie la toate aceste neplăceri. Peste tot vedea numai oameni transpiraţi care se văietau în continuu şi insecte care nu-şi găseau locul făcându-şi apariţia din zeci de direcţii cu bâzâitul lor infernal. Asta era nebunia verii, în nici un caz marea, muntele, vacanţa sau orice altceva ce ar fi bucurat orice om care tot anul muncea de luni până vineri câte opt ore pe zi şi care făcea economii pentru a petrece zece zile nenorocite într-o staţiune nenorocită, împreună cu familia – şi ea la fel de nenorocită. Adevărul este că aceşti oameni ar fi preferat să stea acasă în faţa televizorului cu o bere rece, să doarmă până la amiază...dar ei nu ştiau acest lucru pentru că vacanţele de zece zile deveniseră o rutină din care nu puteu ieşi. Ei erau pentru fată doar nişte mecanisme robotizate care fuseseră programate să trăiască în beznă şi parcă singurul lor ţel era să-i întunece nopţile cu apariţiile lor. Apăreau în visele ei exact aşa cum erau în realitate, adică inofensivi, dar uneori se transformau în şobolani şi atunci îi mâncau pântecele şi ochii; în alte dăţi, fără nici un motiv, râdeau mult şi zgomotos iar dinţii lor se transformau în cuţite şi limbile în mlaştini gelatinoase ce erau înghiţite printre horcăituri. Chiar şi atunci când erau morţi, prindeau viaţă şi se urâţeau cu fiecare pas pe care-l făceau, apoi prindeau o culoare albastră iar venele se îngroşeau atât de tare încât păreau că vor plezni dintr-o clipă în alta... şi râdeau, râdeau prea mult. Totdeauna când începeau să râdă deveneau teribil de înfricoşători şi atunci erau cel mai periculoşi. De fiecare dată când aceştia îşi făceau apariţia în vis, fata se trezea ghemuită într-un colţ al patului şi cinci minute refuza să deschidă ochii de teamă să nu-i zărescă şi în realitate. Această spaimă nu dispărea niciodată vara pentru că mirosul trupurilor fierbinţi şi putrezite era asociat cu căldura de afară şi astfel, cadavrele aveau să revină în majoritatea nopţilor în care termometrul indica peste 30 de grade Celsius.
A existat însă o noapte în care toţi oamenii ajunşi în vis păreau prietenoşi şi era sigur că nimic rău nu se putea întâmpla. Chiar acest vis a fost cel mai urât dintre toate: fata a fost înconjurată, prinsă la mijloc şi legată ca o marionetă iar cei din jurul său se amuzau trăgând de aţe. Bărbaţii apăreau în exclusivitate în acest tip de coşmaruri.
Femeile erau întotdeuna greţoase, murdare şi vulgare. Într-o noapte, unei femei foarte grase au început să-i crească unghiile cu o viteză uluitoare şi când au ajuns suficient de mari, aceasta şi-a ridicat fusta şi a început să-şi smulgă bucaţi din uriaşele pulpe băgându-le cu o poftă demonică în gură iar după ce le mesteca până când ajungeau pastă le înghiţea, apoi îşi dădea ochii peste cap şi începea să ciripească.
Aceste vise trebuiau să înceteze pentru că fata se trezea mai obosită decât era seara înainte de culcare. În fiecare zi aştepta acea minune care trebuia să i se întâmple până la sfârşitul verii. Nu mai era mult, perioada cea mai lungă trecuse şi fetei începuse din când în când să-i apară câte o umbră de zâmbet schiţat pe faţă. Puţină răbdare trebuia să mai aibă şi totul avea să revină la normal.
Într-adevăr, câteva zile au trecut şi într-o noapte în care norii au acoperit oraşul şi o furtună năpraznică s-a dezlănţuit mai aprig ca niciodată, fata a ştiut că aşteptările ei aveau să ia sfârşit. A adormit mai repede ca de obicei şi imediat...
...se afla într-o superbă grădină din curtea casei din majoritetea viselor sale, stătea pe un scaun de răchită destul de şubred (ea îl adusese în acestă stare) cu genunchii aduşi la piept şi se clătina concentrându-se la scârţâiturile acestuia. Scaunul a cedat la un moment dat şi fata a căzut în spatele coloanelor încărcate de iederă. Atunci a început să scrie: ”O, Doamne, cum am sa trăiesc eu fără tine?” a scris foarte repede deoarece îi era teamă că nu va apuca să termine textul... iar literele erau urâte şi chinuite. A ştiut că scrisoarea va ajunge la el şi atunci s-a trezit cu o inimă foarte mare, din păcate şi plină de un imens amalgam de sentimente pe care nu le putea înfrâna. Dar erau ale ei şi le iubea pe toate, bune şi rele – făceau parte din viaţa sa, şi ar fi dorit să le împartă cu cineva însă de fiecare dată când încerca, persoana de lângă ea se transforma într-un balon de săpun – nu unul obişnuit, toate erau mari, frumoase şi colorate dar din nefericire se spărgeau de prima adiere mai puternică a vântului rămânând vii doar în amintirea fetei. Băiatul căruia îi era adresată scrisoarea era şi el un balon de săpun, dar era unul special pentru că nu se spărsese niciodată, nici măcar în crengile copacilor. Plutea neîncetat. Revenea în preajma fetei doar atât cât să-i sărute umerii şi uneori noaptea îi cânta la harpă numai pentru a-i smulge un zâmbet de pe chipul încruntat de coşmaruri.
Când s-a trezit din vis, chiar a trăit spaima că nu-l va mai revedea şi asta era foarte grav pentru că nu ar mai fi tăcut împreună niciodată. Era acum acel moment din viaţă când nu ştii ce să faci, de unde să porneşti, când nu mai poţi face nimic, nici să te întorci măcar puţin în trecut să retrăieşti acea clipă care care ar fi putut schimba o viaţă întreagă, nici să înaintezi cu un pas, de teama de a nu greşi ceva sau de a repeta un lucru care te-ar băga în cel mai întortochiat labirint. Şi când vine acest moment nu poţi face nimic altceva decât să aştepţi, pentru că, special pentru tine timpul va sta în loc şi milioane de spiriduşi vor munci să-ţi ducă gândurile în acea parte a creierului de care tu nici măcar nu erai conştient că există.
Apoi fata s-a ridicat din pat. A plâns, a râs, iar a plâns şi a ţinut-o tot aşa până când a răsărit soarele – nu se ştie a câta oară, şi privindu-se în oglindă şi-a dat seama că era mai frumoasă ca niciodată, iar apa rece i-a curăţat urmele argintii lăsate de lacrimi. Din acest moment putea oricând să călătorească în trecut şi, cum nu-i era interzis nici nu mai era tentant.
Următoarele zile au trecut cât se poate de plăcut pentru fata care acum îşi purta frumosul păr negru despletit şi lăsat în bătaia vântului.
Blestemul verii trecuse. Era septembrie.
