Ceva pluteste in aer. Aproape toata lumea e indragostita. Aproape ca-mi e teama sa intreb pe cineva "ce a mai facut", pentru ca stiu ca imi va spune ca s-a amorezat, casatorit, ba chiar despartit si imediat indragostit. Oameni de la care nu m-as fi asteptat sa faca vreun pas maret imi arunca acum in fata fericirea lor. Iar mie imi place.
Evident ca nu ei sunt centrul atentiei, ci eu. Eu le ascult povestile, eu stau pe langa ei, eu le aflu secretele, eu le dau sfaturi, eu ii incurajez, eu le spun ce este iubirea, eu sunt martora la ce li se intampla, eu ii las singuri ca sa-si consume iubirea. Din detaliile pe care le primesc am aflat ca unii si-o consuma cam exagerat. Bravo lor si ciuda mie!
Din partea oamenilor pe care i-as fi vazut singuri pe vecie am avut surprize uluitoare. Nu ca nu mai sunt singuri, acum sunt in sfarsit intregi!
Cum naiba se intalnesc oamenii si incep sa se iubeasca?
Cand eram eu mica, sa fi avut vreo 16 ani, m-am gandit ca ar trebui sa intocmesc o lista cu toate calitatile pe care ar trebui sa le indeplineasca un baiat. Baiat si nu barbat. Barbatii aveau pe vremea aia 20 ani. Totul imi era limpede. Aveam pe hartii cateva sute de cerinte. Atunci ar fi trebuit sa-mi dau seama ca sunt ciudata. Baiatul ideal era intocmit la milimetru. Stiu sigur ca printre umilele mele cerinte, prietenul nu trebuia sa uite sa puna capacul la pasta de dinti, sa nu aiba vaza de flori portocaliu-transparenta, sa nu ii placa lumina rosie, sa nu trimita biletele la alte fete, sa nu aiba par pe piept si nici barba, sa rada la toate glumele mele, sa faca pipi ca fetele, sa aiba sosete curate, sa nu aiba multe corijente, sa poarte chiloti colorati (desi eu nu i-as fi vazut niciodata)... si mai erau cateva sute de criterii de selectie.
Acum mi-au scazut pretentiile, vreau doar un simplu barbat perfect si punct.
